Time…always time

 Urăsc să mi se aducă aminte cât de grea e bătrânețea.

Astăzi, mă întorceam și eu ca omul de la școală și în timp ce îmi căutam cheile să intru în casă, când apare o bătranică, cu baston și vai de ea. Era o vecină și vroia să mă anunțe că duminică va avea loc o întâlnire cu toți locatarii. Pentru că stau în chirie, trebuie să semnez nu stiu ce delegație. Pentru asta m-a rugat să merg până la ea în casă. Deși mă grăbeam nu am putu să o refuz. Avea vreo cinci încuietori la ușă și am așteptat ceva până a nimerit toate cheile potrivite. Am intrat în sfârșit într-un apartament micuț, înghesuit, cu multe lucruri vechi și plin de icoane. M-a cuprins un sentiment de singurătate sau mai bine zis de frică de singurătate și bătrânețe. Era complet liniște. După ce am completat foaia, m-a rugat să mai stau puțin și mi-a oferit o bomboană de ciocolată. Am acceptat. Mare greșeală! M-a ținut aproape o oră de vorbă și mi-a povestit vrute și nevrute, despre ea, sănătatea ei, familia ei, viața ei, chiar și despre porumbeii de afară care o deranjează pentru că îi bat în geam. Era foarte nemulțumită de tot ce se întâmplă, de cum au ajuns oamenii și că pe vremea ei era cu totul diferit. Mi-a zis chiar și că îi este frică să mai vorbească la telefon pentru că a auzit la radio că este foarte dăunător. Apoi a început să se plângă de pensie și de faptul că de 30 de ani se ocupă de administrarea blocului și că s-a săturat. Toți bătrânii au o mulțime de probleme și de povești și tot timpul din lume să le împărtășească. După ce am plecat am rămas cu un sentiment ciudat. Are 84 de ani și este atât de singură. Nu vreau să ajung niciodată așa, dar din păcate e inevitabil.

Întâmplări de genul astă îmi aduc aminte că sunt tânără și mă fac să mă bucur mai mult de tot din jurul meu, așa cum e..

Și melodia la care mă duce gândul